CUM NE DĂRÂMĂ (ȘI NE RIDICĂ) INTERNETUL

CUM NE DĂRÂMĂ (ȘI NE RIDICĂ) INTERNETUL

CUM NE DĂRÂMĂ (ȘI NE RIDICĂ) INTERNETUL

autor: Iuliana Alexa, manager Contentup, redactor sef Psychologies

În mai 2011 Keith Urbahn, fostul sef de echipa al lui Donald Rumsfeld a spus: „Cineva l-a omorat pe Osama bin Laden. Si am citit asta pe Twitter… Damn!“

Înainte să fie la fața locului reporterii presei mainstream, ai presei cotidiene mari, această veste a facut ocolul lumii pe Twitter. Mai bine de 80 000 de oameni au postat mesajul, inclusiv reporterul New York Times Brian Stelter.

În 2 minute peste 300 de reacții la postarea originală, dar numărul real e mult mai mare. Oamenii au aflat de moartea lui Bin Laden nu privind la un post TV sau din ziare, ci citind un post care a circulat pe Twitter, Facebook și restul rețelelor sociale. Înseamnă asta finalul presei tradiționale?

Să luăm în considerare patru evenimente importante: asasinarea lui Kennedy, Watergate, căderea zidului Berlinului și evenimentele de pe 11 septembrie. În fiecare din acestea, jurnaliști profesioniști care lucrau cu media mainstream au jucat un rol crucial în distribuirea informațiilor către o audiență de masă. În cazul lui Kennedy, știrile difuzate de Walter Crokite pe CBS au dat forma experienței afective a milioane de americani. Cine nu a fost mișcat vazand un jurnalist care se îneca de plâns anunțând moartea președintelui? Apoi numele altor doi jurnaliști respectați, Carl Bernstein și Bob Woodward au fost legate inextricabil de afacerea Watergate.

Nicăieri în lume amenințarea pentru instituțiile mari nu e mai evidentă decât pe terenul știrilor de azi. Nu cu multa vreme în urmă erau câteva rețele mari de televiziune și câteva ziare care dominau știrile. Acum, din cauza internetului, mai puțin de 30% din oameni se informează din surse tradiționale și mai mult de pe Twitter, Facebook… Audiențele au dispărut și jurnaliștii sunt dați afară pentru că sursele „go direct” ; mari companii de transmisie de știri sunt boicotate chiar de propriii reporteri care transmit direct pe Twitter. Marile trusturi de știri pierd banii și încearcă să își schimbe modelele de business, unele închid porțile.

Să fim bucuroși că această mare conectivitate adusă azi de Internet face știrile mai accesibile? sau mai low budget? Pe de o parte, da.

Prin scurtcircuitarea modelelor de business tradiționale și prin democratizarea știrilor ne permitem să combatem multe rele prezente la trusturile mari de știri: faptul că nu îndrăznesc de mult sa se ia de puternicii zilei (sau să facă propaganda unilaterală și să fie instrumente de manipulare, n.n.).

Jurnalismul, în calitate de „câine de pază al democrației” are un miez politic. Nu au existat articole prea agresive cu politicienii americani în timpul celui de al Doilea Război din Golf. Nici despre semnele ce prevesteau criza financiară din 2007. Situația e și mai gravă cand organizațiile mari de știri suspendă banii pentru investigații.

Însă rămâne neclar dacă organizațiile de știri noi, fragmentare, împuternicite de conectivitatea radicală adusă de Internet, pot asigura genul de critică pe care media mainstream nu o mai aduce de mult Puterii. „Jurnalismul are nevoie de propriile sale instituții, din simplul motiv că scrie despre instituții mai mari decât sine.” (Dean Starkman). Fără media puternice ne vedem la cheremul corupției și abuzurilor de putere. Dacă nu construim mecanismul de „câine de pază al democrației” în instituțiile media emergente de azi, vom vedea o serie infinită de știri „user generated”, care nu scriu mare lucru despre decăderea instituțiilor democratice și despre creșterea corupției și demagogiei.

Cu câteva decenii în urmă presa scrisă și televiziunea puteau fi considerate pe val. Sau următorul val… Pentru a susține investițiile mari, organizațiile de presă aveau nevoie de venituri din publicitate generate de audiențele mari. Big Business avea nevoie de Big News pentru a ajunge la consumatori. Dar încă de atunci era neclar ce succes avea acest model de business. John Wanamaker, milionar din retail, spunea: „știu că jumătate din reclamele mele nu funcționează. Problema e ca nu știu care jumătate”. Seth Godin, guru al marketingului, spunea că abia 1% din reclame oferă azi celor care le plătesc rezultatele dorite.

Azi, ziarele si revistele care odată jucaseră un rol major abia dacă fac față concurenței internetului.

De ce? Trusturile mari de presă au fost asediate pentru că nu au oferit destule oportunități pentru outsideri să intre în ele. Big News a pierdut cota de piață prin abdicarea de la saricinle sale tradiționale de sistem de adunare de informații imparțial.

În ultimii ani organizațiile de media au fost prea mult în sprijinul puterii, preocupate de securizarea accesului la informație și transformându-se în uzine profitabile. Marile trusturi de media au scăzut dramatic bugetele pentru investigații. Este tentant să ne gândim că trusturile de presă de știri au capitulat în fața celor mici, a bloggerilor și amatorilor. Dar establishmentul jurnalistic a existat dintr-un anumit motiv. Pentru a cere socoteală puternicilor zilei. Ce se va întâmpla în era dispersării conținutului, a conectivității radicale?

Mare parte din blogurile de știri au ca sursă ziare și posturi TV de la care preiau știrile de calitate. Așadar jurnalismul tradițional supraviețuiește și este nevoie de el. Investigațiile făcute de un reporter bun nu sunt concurate de știrile de pe net. Niciodată.

Pericolele aduse de fragmentarea audienței nu sunt neapărat insurmontabile. Dar sunt reale. Conectivitatea radicală face posibil să publici orice și fără niciun cost. Acum ne bucurăm de libertatea presei dar această libertatea s-au putrea să nu mai aibă aceeași valoare pe care o avea cândva. Dar nu știm nici ce resurse trebuie pentru ca jurnalismul să își îndeplinească rolul istoric în sprijinul publicului. Experimentele actuale sunt interesante dar oare pot micile redacții să ceară socoteală puterii așa cum o făceau pe vremuri ziarele mari? Sunt sustenabile pe termen lung? Înmcă avem nevoie oare de un spațiu public concentrat pe anumite subiecte? Dar ce ar trebui să afcem noi, societatea, să susținem jurnalismul scump care cere socoteală puterii în mod obiectiv?

Bibliografie:
The End of Big – Nicco Mele, How the Internet Makes David the New Goliath, 2013 St Martin Press, NY

admin


Sunt redactor sef Psychologies, scriu de peste 15 ani în tot soiul de reviste şi pe site-uri. Am scris cărţi şi am scris poezie. Mai nou, produc video. Media is my thing. Mă pasionează tot ce ţine de branding, de content marketing, în general, toate lucrurile cu care jonglăm în cursa pentru atenţia umană şi persuasiune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © 2017 ContentUp.ro